Scoala de soferi

Hm, mormăi Sir Joseph, n-ai mai fi vor-bit de fericire dac-ai fi fost şi ai fi aflat că fe-meile sînt nişte creaturi ciudate. Nevastă-mea se isterizează la simpla pomenire a cuvîntului poliţie. I-a intrat în cap că preţiosul Shan Tung va păţi cine ştie ce dacă merg la poliţie. Nici nu scoala de soferi vrea să audă. Aş zice că nici pe dumneata nu te vede cu ochi buni. Dar am fost ferm şi, în cele din urmă, a acceptat. Ţineţi însă seama că ei nu-i place chestia asta.
—* Observ — murmură Poirot — că sînt în-tr-o situaţie cam delicată.
Poate s-ar schimba situaţia dacă aş vedea-o pe sotia dumneavoastră spre a obţine cîteva amănunte de la ea, asigurînd-o în acelaşi timp că favoritul ei va fi în siguranţă.
Sir Joseph aprobă şi se ridică în picioare.
—    Vă voi conduce chiar acum.
într-un salon mare şi călduros stăteau cîouă femei.
Cînd Sir Joseph şi Hercule Poirot intrară, un mic pechinez le sări înainte lătrînd furios, încurcîndu-se periculos printre picioarele lui Poirot.
—    Shan, Shan, vino aici ! Vino la mama iubiţel ! Ridică-1, Miss Carnaby !
Cealaltă femeie sări grăbită, iar Hercule Poirot murmură :
—    Un adevărat leu...
Cu răsuflarea tăiată, cea care-1 culesese pe Shan Tung aprobă :
—    Da, într-adevăr, un bun cîine de pază.
Nu se teme de nimic şi de nimeni. Un băieţel adorabil.
După ce făcu prezentările  de  rigoare,   Sir Joseph spuse :
—    Domnule Poirot, vă las să vă faceţi treaba şi cu o înclinare a capului părăsi încăperea.
Doamna Hoggin era o femeie solidă cu pă-rul de un roşu stins. Doamna de companie, nervoasa Miss Carnaby, era durdulie şi priete-noasă, între 40 şi 50 de ani. O trata pe Lady Hoggin cu mare respect şi era evident înfrico-şată de aceasta.
—    Povestiţi-mi, Lady Hoggin, toate împrejurările în care s-a petrecut abominabila crimă.
Lady Hoggin se înroşi.
—    Sînt fericită să vă aud vorbind aşa, domnule Poirot. Pentru că într-adevăr o crimă a fost. Pechinezii sînt foarte sensibili, ca nişte copii. Sârmanul Shan Tung ar fi putut muri de frică dacă nu de altceva.
Miss Carnaby interveni cu răsuflarea tăiată

Falsa modestie

Sir Joseph continua :
—    Să n-o mai lungim. N-am luat-o razna.
Domnule Poirot, multă lume ar lăsa treaba baltâ. Ar uita-o ca pe o datorie veche. Dar Joseph Hoggin nu procedează aşa. Sînt un om bogat şi, ca să zic aşa, nu două sute de lire ontează.
—    Vă felicit, strecură încet Poirot.
—    Eh?
Sir Joseph se opri o clipă. Ochii mici se apropiară şi mai mult. Apoi reluă :
—    Asta nu înseamnă că am obiceiul să arunc cu banii. Ceea ce doresc plătesc. Plă-tesc însă preţul pieţei, nici un ban mai mult.
—    Vă daţi seama — spuse Poirot — că ono-rariul meu va fi mare.
—    Da, da, dar asta — Sir Joseph îl privi cu şiretenie — este o chestiune fără importanţă.
—    Eu nu mă tocmesc. Sînt un expert. Pen-tru serviciile unui expert trebuie să plătiti.
—    Ştiu — spuse Sir Joseph cu francheţe — dumneata eşti foarte priceput în astfel de afa-ceri. Am făcut cercetări şi mi s-a spus că sin-te(i cel mai bun. Vreau să ajung la esenţa pro-blemei şi nu să mă tocmesc. De aceea am ape-lat la dumneata.
—    Aţi fost norocos.
Sir Joseph mîrîi.
—    Extrem de norocos — reluă Poirot pe un ton hotărît. Sînt, fără falsă modestie, la apo-geul carierei mele. De altf el intenţionez sa mă retrag, să trăiesc la ţară, să călătoresc din cînd in cînd ca să văd lumea, ori, poate, să-mi cul-tiv grădina dind o atenţie deosebită îmbună-tăţirii dovlecelului. Magnifice'legume, dar lip-site de aromă. De fapt nu asta vreau să spun. Doresc doar să vă comunic că, înainte de re-tragere, accept 12 cazuri, nici mai mult nici mai puţin, „Muncile lui Hercule", autoimpuse, dacă pot spune aşa. Cazul dumneavoastră, Sir Joseph, este primul dintre ele. Am fost atras de acest caz — suspină el —, de izbitoarea lui lipsă de importanţă.
—    Importanţă ? — interveni Sir Joseph.
—    Lipsă de importanţă am spus. S-a apelat lâ mine în nenumărate cazuri : să cercetez crime, morţi subite, jafuri, furturi de bijuterii. Este pentru prima oară cînd sînt solicitat să-mi pun în valoare talentul ca să elucidez râpirea unui căţel.
—    Mâ surprinde — mormăi Sir Joseph — aş fi zis că nu se mai termină cu bîrîielile fe-meilor legate de dispariţia diverşilor căţei.
—    E adevărat. Dar este pentru prima oară cînd sînt solicitat»de soţ într-un asemenea caz.
Sir Joseph îşi îngustă ochii admirativ :