Aprobare de plata

—    încep să înţeleg de ce mi-ai fost recomandat dumneata. Eşti un tip şiret, .domnule Poirot.
—    Ce-ar fi să-mi povestiţi faptele — mur-mură Poirot. Cînd a dispărut cîinele ?
—    Exact acum o săptămînă.
—    Şi, bănuiesc, soţia dumneavoastră este disperată.
Sir Joseph se holbă la el şi şpuse :
—    Nu înţelegi ? Cîinele a fost înapoiat !
—    înapoiat ? Permiteţi-mi să-ntreb atunci, care-i rolul meu aici. Sir Joseph se înrOşi de furie :
—    Pentru că, să fiu al dracului dacă vreau să fiu escrocat ! lată de ce, domnule Poirot,
am să vă spun întreaga tărăşenie. Cîinele a fost furat acum o săptămînă, şterpelit în Kensington Garden, pe cind era la plimbare cu doamna de companie a nevesti-mi. A doua zi, nevestei mele i s-au pretins 200 de lire. Ce ziceţi de asta — 200 de lire ! Pentru blestemata aia de brută mică şi schelălăitoare, care ţi se încurcă mereu printre picioare.
—    Natural că n-aţi aprobat plata unei asemenea sume' — murmură Poirot.
—    Sigur că nu, mai bine zis n-aş fi aprobat dacă aş fi ştiut ! Milly, soţia mea, ştia asta foarte bine. Nu mi-a spus nimic. A trimis pur si simplu banii, în bancnote de o liră, aşa cum se cerea în scrisoare, la adresa indicată.
—    Şi cîinele a fost inapoiat ?
—    Da. Chiar în seara aceea a sunat soneria şi bruta aia mică se afla pe treptele de la in-trare. Prin apropiere nici picior de om.
—    Clar. Continuaţi !
—    Apoi, bineînţeles câ Milly mi-a mărturi-sit ce făcuse, iar eu mi-am cam pierdut cum-pătul. M-am calmat însă la scurt timp — fapta fusese comisă şi, de fapt, nu te poţi aştepta de la o femeie să procedeze cu mai mult bun simţ — şi aş putea spune că aş fi lăsat totul să'treacă de la mine dacă n-ar fi fost întîlni-rea de la club cu Samuelson.
—    Da?
—    Afurisit să fiu dacă banda asta nu e al dracului de eficientă !
Exact acelaşi lucru 1-a păţit şi el. 300 de lire au stors de la nevastă-sa. Ei bine, asta-1 cam prea de tot ! Am hotărît că lucrurile nu mai pot să meargă aşa. Am trimis după dumneatâ.
—    Dar lucrul cel mai bun (şi cel mai puţin costisitor) ar fi fost să chemaţi poliţia.
Sir Joseph îşi frecă nasul şi spuse :
—    Sînteţi căsătorit, domnule Poirot ?
—    Ferească sfintul, n-am avut fericirea.

Caine pechinez

 Un pechinez ! Mai ales visul pe care-1 avusese noaptea trecută. Părăsea Palatul Buc-kingham după ce fusese felicitat şi i se mulţu-mise personal, cînd valetul venise şi-i adusese ciocolata. îi stăteau pe limbă cuvinte pline de venin. Nu le rosti însă pentru câ, graţie vitezei şi ze-lului cu care bătea la maşină. Miss Lemon tot nu le-ar fi auzit.
Cu un mormăit de dezgust culese scrisoarea de deasupra micului teanc aflat la marginea biroului.
Da, era exact ce spusese Miss Lemon. O adresă din City, o scrisoare scurtă şi fără în-florituri, o scrisoare de afaceri. Subiectul : ră-pirea unui pechinez. Un căţel din aceia cu ochii bulbucaţi, jucăria super-răsfătată a vre-unei cucoane bogate. Poirot încreti buzele în timp ce citea.
Nimic neobişnuit. Nimic straniu. Ba da, da, un mic amănunt, Miss Lemon a avut dreptate. Un mic amănunt într-adevăr ciudat.
Hercule Poirot se aşeză. Citi scrisoarea în-cet. cu atenţie. Nu era cazul pe care şi-1 dorea, nu era genul de caz pe care şi-1 promisese. Nu era mci pe departe un caz important. Era chiar cu totul lipsit de importanţâ. Nu era — şi aici era baza obiecţiei sal'e — o „muncă a lui Hercule".
Din nefericire era curios. Da, realmente curios.
Ridică vocea ca să se facă auzit de Miss Le-mon în ciuda zgomotului maşinii de scris.
—    Sună-1 pe Sir Joseph Hoggin — spuse şi aranjează-mi o întîlnire la el la birou, aşa cum sugerează.
Ca de obicei, Miss Lemon avusese dreptate.
—    Sînt un om cinstit, domnule Poirot, — spuse Sir Joseph Hoggin.
Hercule Poirot făcu un gest evaziv care su-gera (dacă voiai s-o iei aşa) admiratia pentru situatia solidă a carierei lui Sir Joseph şi apre-cierea modestiei cu care acesta vorbea despre sine. Dar putea fi şi dispreţul pentru o astfel de afirmaţie. în orice caz, nu dădea glas gîn-dului ascuns al lui Poirot, şi anume acela că Sir Joseph era, în cea mai obişnuită acceptie a cuvîntului. un om urît. Ochii lui Hercule Poirot se opriră in mod critic asupra fălcilor umflate, ochilor porcini, nasului borcănat şi asupra gurii cu buze strînse. Efectul general îi imintea de ceva sau de cineva, dar pentru mo~ ment nu-şi putea aminti de ce. Amintirea pil-pîia vag. Cu mult timp în urmă. în Belgia, ceva, sigur în legatură cu săpur