Numerele 38, 39, 40 aparţineau toate hote-lului Balaclava. Poirot urcă scările şi împinse uşa de la intrare. Era întuneric şi mirosea a varză şi a scrumbie afumată de la micul de-jun. La stînga, o masă de mahon cu o crizan-temă tristă pe ea. Deasupra traduceri legalizate mesei era o eta-jeră mare pe care erau îngrămădite scrisorile. Poirot privi gînditor cîteva minute. împinse uşa din dreapta sa. Dădea într-un fel de hol cu mese mici şi scaune acoperite cu creton în culori triste. Trei doamne în vîrstă şi un bă-trîn cu înfăţişare neîngrijită ridicară capetele şi se uitară la intrus cu priviri răuvoitoare. Hercule Poirot roşi şi se retrase.
Merse mai departe pe coridor şi ajunse la casa scării. Ladreapta se ramifica un alt co-ridor, în unghi drept către ceea ce era cu si-guranţă sala de mese. Puţin mai departe, pe coridor era o uşă pe care scria „Birou". In aceasta bătu Poirot. Neprimind traduceri autorizate nici un răs-puns, deschise uşa şi privi înăuntru. în ca-meră se afla un birou mare acoperit cu hîrtii, dar nu era nimeni înăuntru. Se retrase în-chizînd uşa în urma lui. Intră în sala de mese. Aici, o fată cu înfăţişare tristă, într-un şorţ murdar, îşi tîrşîia picioarele în jurul me-sei, ducînd un coş din care scotea şi aranja pe masă furculiţe şi cuţite.
— Scuzaţi, pot s-o văd pe doamna directoare ?
Fata îl privi cu ochii lipsiţi de expresie.
— N-am idee.
— Nu e nimeni în birou.
— Aha, n-am idee unde-ar putea fi.
— Poate — spuse Poirot insistent dar răb-dător — ai putea să afli.
Fata suspină. După ce că avea o zi proastă, se vedea împovărată şi cu o sarcină în plus.
— Bine — spuse trist — să văd ce pot face.
Poirot îi mulţumi şi reveni în hol. Privea traduceri legalizate etajera pentru scrisori cînd un foşnet şi un miros puternic de violete de Devonshire anunţară sosirea directoarei.
Mrs. Harte era plină de bunăvoinţă.
— îmi pare rău că n-am fost în birou. Că-utaţi o cameră ?
— Nu tocmai — murmură Poirot — mă întrebam dacă prietenul meu, căpitanul Cur-tis, a locuit recent la dumneavoastră.
— Curtis, căpitan Curtis, unde am mai auzit numele ăsta ?
Poirot n-o ajută.
Ea clătină din cap afectată.
— înseamnă că n-a stat la dumneavoas-
marți, 26 aprilie 2011
Traducere araba
care i-o înmînă lui Poirot în modul cel mai solemn, privindu-1 plină de speranţă. Poirot o privi cu atenfcie.
— Mais oui, a fost într-adevăr tăiată. Cele două femei îl priveau nesigure.
— O voi păstra — zise Poirot.
Solemn, o puse în buzunar. Cele douâ femei răsuflară uşurate. Făcuse traducator araba exact ceea ce se aş-teptase de la el.
Era în obiceiul lui Poirot să nu lase nimic neverificat.
Deşi părea improbabil ca Miss Carnaby să tie altceva decît femeia prostuţă şi cam slabă de minte care se arăta, Poirot făcu în aşa fel încit traduceri araba romana sâ pună cîteva întrebări unei doamne des-tul de lipsite de amabilitate, nepoata defunc-tei Lady Hartingfield.
— Amy Carnaby — spuse Miss Maltra-vers — sigur, mi-o amintesc perfect. Avea su-flet bun şi i se potrivea mătuşii Iulia ca o mă-nuşă. Devotată cîinilor şi excelentă la citit cu voce tare. Plină de tact, nu contrazicea nicio-d.ată un om bolnav. Dar ce i s-a întîmplat ? Sper că n-are nici un fel de necazuri. I-am dat cam acum un an pentru traduceri araba o doamnă,... un nume care începe cu H.
Poirot îi explică in grabă că Miss Carnaby cra încă pe postul ei. Avusese însă nişte neca-zuri cu un cîine pierdut.
— Amy Carnaby e nebună după ciini. Mătuşa mea a avut un pechinez. 11-a lăsat ei cînd a murit şi Amy era cu totul îndrăgostită de el.
Cred că i s-a rupt inima cînd a murit. Da, da, un suflet bun... deşi nu tocmai o intelectuală.
Hercule Poirot fu de acord că Miss Carnaby n-ar fi putut în nici un caz fi numită o inte-lectuală.
Următoarea grijă a lui Poirot a fost să-l descopere pe traduceri romana araba îngrijitorul parcului căruia i se adresase Miss Carnaby în acea după-amiază fatală. Reu?i fără nici o dificultate. Omul îşi amintea incidentul.
— O doamnă intre două vîrste, traduceri legalizate araba destul de solidă, arăta bine, îşi pierduse pechinezul. O cunoşteam bine, din vedere, venea adeseori cu căţelul. Am văzut-o venind cu el. Era distrusă cînd i-a pierdut. A venit la mine să afle dacă am văzut pe cineva cu un pechinez ! Asta-i bună ! Parcul e plin de cîini de toate felurile: terrieri, pechinezi, cîini de-ăia nemţeşti ca nişte cîrnaţi, chiar şi Barzaia, avem de toate.
Eu n-aş putea deosebi traduceri autorizate araba un pechinez de altuî.
Hercule Poirot dădu gînditor din cap. Apoi plecă spre Bloomsbury Road.
— Mais oui, a fost într-adevăr tăiată. Cele două femei îl priveau nesigure.
— O voi păstra — zise Poirot.
Solemn, o puse în buzunar. Cele douâ femei răsuflară uşurate. Făcuse traducator araba exact ceea ce se aş-teptase de la el.
Era în obiceiul lui Poirot să nu lase nimic neverificat.
Deşi părea improbabil ca Miss Carnaby să tie altceva decît femeia prostuţă şi cam slabă de minte care se arăta, Poirot făcu în aşa fel încit traduceri araba romana sâ pună cîteva întrebări unei doamne des-tul de lipsite de amabilitate, nepoata defunc-tei Lady Hartingfield.
— Amy Carnaby — spuse Miss Maltra-vers — sigur, mi-o amintesc perfect. Avea su-flet bun şi i se potrivea mătuşii Iulia ca o mă-nuşă. Devotată cîinilor şi excelentă la citit cu voce tare. Plină de tact, nu contrazicea nicio-d.ată un om bolnav. Dar ce i s-a întîmplat ? Sper că n-are nici un fel de necazuri. I-am dat cam acum un an pentru traduceri araba o doamnă,... un nume care începe cu H.
Poirot îi explică in grabă că Miss Carnaby cra încă pe postul ei. Avusese însă nişte neca-zuri cu un cîine pierdut.
— Amy Carnaby e nebună după ciini. Mătuşa mea a avut un pechinez. 11-a lăsat ei cînd a murit şi Amy era cu totul îndrăgostită de el.
Cred că i s-a rupt inima cînd a murit. Da, da, un suflet bun... deşi nu tocmai o intelectuală.
Hercule Poirot fu de acord că Miss Carnaby n-ar fi putut în nici un caz fi numită o inte-lectuală.
Următoarea grijă a lui Poirot a fost să-l descopere pe traduceri romana araba îngrijitorul parcului căruia i se adresase Miss Carnaby în acea după-amiază fatală. Reu?i fără nici o dificultate. Omul îşi amintea incidentul.
— O doamnă intre două vîrste, traduceri legalizate araba destul de solidă, arăta bine, îşi pierduse pechinezul. O cunoşteam bine, din vedere, venea adeseori cu căţelul. Am văzut-o venind cu el. Era distrusă cînd i-a pierdut. A venit la mine să afle dacă am văzut pe cineva cu un pechinez ! Asta-i bună ! Parcul e plin de cîini de toate felurile: terrieri, pechinezi, cîini de-ăia nemţeşti ca nişte cîrnaţi, chiar şi Barzaia, avem de toate.
Eu n-aş putea deosebi traduceri autorizate araba un pechinez de altuî.
Hercule Poirot dădu gînditor din cap. Apoi plecă spre Bloomsbury Road.
Firma contabilitate
Ingrozitor — murmură — cît pot fi de cruzi oamenii !
—. Scria — continuă Lady Hoggin. — că, dacă banii vor fi trimişi imediat, Shan Tung va fi înapoiat în aceeaşi seară viu şi nevătă-mat, dar că, dacă anunţ poliţia, Shan Tung va fi acela care va avea de suferit.
Miss Carnaby murmură cu ochii in lacrimi :
— Mi-e atît de teamă chiar şi acum, deşi bineînţeles că domnul Poirot nu e chiar de la poliţie.
— Vedeţi, domnule Poirot — interveni Lady Hoggin îngrijorată — va trebui să fiţi foarte atent.
Hercule Poirot se grăbi să-i alunge îngrijo-rarea.
— Dar nu sînt de la poliţie. Cercetările mele vor fi foarte discrete. Puteti fi sigură că Shan Tung va fi în deplină siguranţă. Vă garantez eu.
Amîndouă doamnele părură uşurate de acest cuvînt magic.
— Aveţi scrisoarea ?, întrebă Poirot.
Lady Hoggin clătină din cap :
— Nu. Mi s-a spus să pun scrisoarea ală-turi de bani.
— Şi asa aţi făcut ?
— Da. '
— Hm, păcat !
Miss Carnaby interveni vioi :
— Dar mai am lesa. S-o aduc ?
Părăsi camera. Hercule Poirot profită de ab-senţa ei pentru a pune cîteva întrebări pline de miez.
— Amy Carnaby... Oh, e foarte cumsecade. Suflet bun, deşi-cam prostuţă. Am avut mai multe doamne de companie şi toate au fost la fel de proaste, proaste de tot. Dar Amy este devotată lui Shan Tung şi a fost teribil de afectată de intîmplare — era şi normal să fie — dacă umblă creanga după cărucioare în loc să vadă de micul sufleţel. Fetele astea bătrîne sînt toate la fel, sînt nebune după copii. Sînt convinsă că nu are nimic de-a face cu răpirea.
— Nu pare să aibă — fu de acord Poirot. Totuşi cîinele a dispărut cînd era sub suprave-gherea ei, deci trebuie să ne convingem de onestitatea ei. E de mult la dumneavoastră ?
— Aproape un an. A avut referinţe excelente. A fost la Lady Hartingfield pînă la moartea acesteia, 10 ani, cred. După asta şi-a îngrijit pentru un timp sora invalidă. Este într-adevăr un om bun, dar tare prostuţă, cum v-am mai spus.
Amy Carnaby se întoarse chiar în acel mo-ment, gîfîind uşor, aducînd o lesă tăiată, pe
—. Scria — continuă Lady Hoggin. — că, dacă banii vor fi trimişi imediat, Shan Tung va fi înapoiat în aceeaşi seară viu şi nevătă-mat, dar că, dacă anunţ poliţia, Shan Tung va fi acela care va avea de suferit.
Miss Carnaby murmură cu ochii in lacrimi :
— Mi-e atît de teamă chiar şi acum, deşi bineînţeles că domnul Poirot nu e chiar de la poliţie.
— Vedeţi, domnule Poirot — interveni Lady Hoggin îngrijorată — va trebui să fiţi foarte atent.
Hercule Poirot se grăbi să-i alunge îngrijo-rarea.
— Dar nu sînt de la poliţie. Cercetările mele vor fi foarte discrete. Puteti fi sigură că Shan Tung va fi în deplină siguranţă. Vă garantez eu.
Amîndouă doamnele părură uşurate de acest cuvînt magic.
— Aveţi scrisoarea ?, întrebă Poirot.
Lady Hoggin clătină din cap :
— Nu. Mi s-a spus să pun scrisoarea ală-turi de bani.
— Şi asa aţi făcut ?
— Da. '
— Hm, păcat !
Miss Carnaby interveni vioi :
— Dar mai am lesa. S-o aduc ?
Părăsi camera. Hercule Poirot profită de ab-senţa ei pentru a pune cîteva întrebări pline de miez.
— Amy Carnaby... Oh, e foarte cumsecade. Suflet bun, deşi-cam prostuţă. Am avut mai multe doamne de companie şi toate au fost la fel de proaste, proaste de tot. Dar Amy este devotată lui Shan Tung şi a fost teribil de afectată de intîmplare — era şi normal să fie — dacă umblă creanga după cărucioare în loc să vadă de micul sufleţel. Fetele astea bătrîne sînt toate la fel, sînt nebune după copii. Sînt convinsă că nu are nimic de-a face cu răpirea.
— Nu pare să aibă — fu de acord Poirot. Totuşi cîinele a dispărut cînd era sub suprave-gherea ei, deci trebuie să ne convingem de onestitatea ei. E de mult la dumneavoastră ?
— Aproape un an. A avut referinţe excelente. A fost la Lady Hartingfield pînă la moartea acesteia, 10 ani, cred. După asta şi-a îngrijit pentru un timp sora invalidă. Este într-adevăr un om bun, dar tare prostuţă, cum v-am mai spus.
Amy Carnaby se întoarse chiar în acel mo-ment, gîfîind uşor, aducînd o lesă tăiată, pe
Foraje puturi
A fost într-adevăr îngrozitor, îngrozitor.
— Vă rog să-mi povestiţi faptele !
— Ei bine, iată cum a fost : Shan Tung ie-şise să-şi facă plimbarea obişnuită, în parc, cu Miss Carnaby.
— Oh, săraca de mine, a fost greşeala mea, interveni foraje doamna de companie, cum am putut fi atît de proas'.ă, de neglijentă !
Lady Hoggin spuse acru :
— Nu vreau să-ţi reproşez-nimic Miss Carnaby, dar sînt sigură că ar fi trebuit să fii mai atentă.
Poirot îşi mută privirea la doamna de com-panie : ;
— Cum s-a întîmplat ?
Miss Carnaby izbucni volubilă şi agitată :
— A fost cu totul extraordinar, absolut extraordinar ! Eram lîngă aleea cu flori. Shan Tung mergea înainte, bineînţeles ; alergase puţin prin iarbă şi mă pregăteam să mă întorc a:asă, cînd, atenţia mi-a fost atrasă de un copilaş într-un căruţ, un copil atît de foraje puturi apa drăgâlaş, zîmbitor, cu obrăjorii roz, cu buclite... N-am putut realmente să reaifct să nu-i vorbesc bonei şi să n-o întreb cîţi ani avea copilul, 17 luni mi-a răspuns, dar sînt sigură că n-am vorbit cu ea mai mult de un minut sau d6uă. şi, brusc, am privit în jos şi Shan nu mai era. Lesa fusese tăiată.
— Dacă ţi-ai fi văzut de îndatoririle dumitale — interveni Lady Hoggin — nimeni n-ar fi putut să se furişeze şi să-ţi taie lesa.
Miss Carnaby părea gata să izbucnească în lacrimi. Poirot spuse grăbit :
— Şi, după aceea ce s-a mai întîmplat ?
— Am căutat peste tot. Am strigat. Am în-trebat pe paznicul parcului dacă văzuse pe ci-neva ducînd în braţe un pechinez, dar nu ob-servase nimic ; şi nu mai ştiam ce să fac, aşa că am continuat să caut, dar, în cele din urmă, a trebuit să mă întorc acasă.
Miss Carnaby s-a oprit fără suflare. Poirot îşi putu imagina destul de bine scena care ur-mase. . — Apoi aţi primit scrisoarea ? Lady Hoggin reluă povestea.
— A doua zi dimineaţă, cu prima poştă.
Scria că, dacă vreau să-1 mai văd pe Shan Tung viu, trebuie foraje puturi să trimit 200 de lire, în bancnote de 1 liră, într-un pachet pe adresa căpitanului Curtin în Bloomsbury Road 38.
Mai scria că, dacă banii vor fi însemnaţi sau poliţia informată, atunci,... ei bine, atunci lui Shan Tung i se vor tâia urechile şi coada. Miss Carnaby începu să se smiorcăie.
— Vă rog să-mi povestiţi faptele !
— Ei bine, iată cum a fost : Shan Tung ie-şise să-şi facă plimbarea obişnuită, în parc, cu Miss Carnaby.
— Oh, săraca de mine, a fost greşeala mea, interveni foraje doamna de companie, cum am putut fi atît de proas'.ă, de neglijentă !
Lady Hoggin spuse acru :
— Nu vreau să-ţi reproşez-nimic Miss Carnaby, dar sînt sigură că ar fi trebuit să fii mai atentă.
Poirot îşi mută privirea la doamna de com-panie : ;
— Cum s-a întîmplat ?
Miss Carnaby izbucni volubilă şi agitată :
— A fost cu totul extraordinar, absolut extraordinar ! Eram lîngă aleea cu flori. Shan Tung mergea înainte, bineînţeles ; alergase puţin prin iarbă şi mă pregăteam să mă întorc a:asă, cînd, atenţia mi-a fost atrasă de un copilaş într-un căruţ, un copil atît de foraje puturi apa drăgâlaş, zîmbitor, cu obrăjorii roz, cu buclite... N-am putut realmente să reaifct să nu-i vorbesc bonei şi să n-o întreb cîţi ani avea copilul, 17 luni mi-a răspuns, dar sînt sigură că n-am vorbit cu ea mai mult de un minut sau d6uă. şi, brusc, am privit în jos şi Shan nu mai era. Lesa fusese tăiată.
— Dacă ţi-ai fi văzut de îndatoririle dumitale — interveni Lady Hoggin — nimeni n-ar fi putut să se furişeze şi să-ţi taie lesa.
Miss Carnaby părea gata să izbucnească în lacrimi. Poirot spuse grăbit :
— Şi, după aceea ce s-a mai întîmplat ?
— Am căutat peste tot. Am strigat. Am în-trebat pe paznicul parcului dacă văzuse pe ci-neva ducînd în braţe un pechinez, dar nu ob-servase nimic ; şi nu mai ştiam ce să fac, aşa că am continuat să caut, dar, în cele din urmă, a trebuit să mă întorc acasă.
Miss Carnaby s-a oprit fără suflare. Poirot îşi putu imagina destul de bine scena care ur-mase. . — Apoi aţi primit scrisoarea ? Lady Hoggin reluă povestea.
— A doua zi dimineaţă, cu prima poştă.
Scria că, dacă vreau să-1 mai văd pe Shan Tung viu, trebuie foraje puturi să trimit 200 de lire, în bancnote de 1 liră, într-un pachet pe adresa căpitanului Curtin în Bloomsbury Road 38.
Mai scria că, dacă banii vor fi însemnaţi sau poliţia informată, atunci,... ei bine, atunci lui Shan Tung i se vor tâia urechile şi coada. Miss Carnaby începu să se smiorcăie.
Scoala de soferi
Hm, mormăi Sir Joseph, n-ai mai fi vor-bit de fericire dac-ai fi fost şi ai fi aflat că fe-meile sînt nişte creaturi ciudate. Nevastă-mea se isterizează la simpla pomenire a cuvîntului poliţie. I-a intrat în cap că preţiosul Shan Tung va păţi cine ştie ce dacă merg la poliţie. Nici nu scoala de soferi vrea să audă. Aş zice că nici pe dumneata nu te vede cu ochi buni. Dar am fost ferm şi, în cele din urmă, a acceptat. Ţineţi însă seama că ei nu-i place chestia asta.
—* Observ — murmură Poirot — că sînt în-tr-o situaţie cam delicată.
Poate s-ar schimba situaţia dacă aş vedea-o pe sotia dumneavoastră spre a obţine cîteva amănunte de la ea, asigurînd-o în acelaşi timp că favoritul ei va fi în siguranţă.
Sir Joseph aprobă şi se ridică în picioare.
— Vă voi conduce chiar acum.
într-un salon mare şi călduros stăteau cîouă femei.
Cînd Sir Joseph şi Hercule Poirot intrară, un mic pechinez le sări înainte lătrînd furios, încurcîndu-se periculos printre picioarele lui Poirot.
— Shan, Shan, vino aici ! Vino la mama iubiţel ! Ridică-1, Miss Carnaby !
Cealaltă femeie sări grăbită, iar Hercule Poirot murmură :
— Un adevărat leu...
Cu răsuflarea tăiată, cea care-1 culesese pe Shan Tung aprobă :
— Da, într-adevăr, un bun cîine de pază.
Nu se teme de nimic şi de nimeni. Un băieţel adorabil.
După ce făcu prezentările de rigoare, Sir Joseph spuse :
— Domnule Poirot, vă las să vă faceţi treaba şi cu o înclinare a capului părăsi încăperea.
Doamna Hoggin era o femeie solidă cu pă-rul de un roşu stins. Doamna de companie, nervoasa Miss Carnaby, era durdulie şi priete-noasă, între 40 şi 50 de ani. O trata pe Lady Hoggin cu mare respect şi era evident înfrico-şată de aceasta.
— Povestiţi-mi, Lady Hoggin, toate împrejurările în care s-a petrecut abominabila crimă.
Lady Hoggin se înroşi.
— Sînt fericită să vă aud vorbind aşa, domnule Poirot. Pentru că într-adevăr o crimă a fost. Pechinezii sînt foarte sensibili, ca nişte copii. Sârmanul Shan Tung ar fi putut muri de frică dacă nu de altceva.
Miss Carnaby interveni cu răsuflarea tăiată
—* Observ — murmură Poirot — că sînt în-tr-o situaţie cam delicată.
Poate s-ar schimba situaţia dacă aş vedea-o pe sotia dumneavoastră spre a obţine cîteva amănunte de la ea, asigurînd-o în acelaşi timp că favoritul ei va fi în siguranţă.
Sir Joseph aprobă şi se ridică în picioare.
— Vă voi conduce chiar acum.
într-un salon mare şi călduros stăteau cîouă femei.
Cînd Sir Joseph şi Hercule Poirot intrară, un mic pechinez le sări înainte lătrînd furios, încurcîndu-se periculos printre picioarele lui Poirot.
— Shan, Shan, vino aici ! Vino la mama iubiţel ! Ridică-1, Miss Carnaby !
Cealaltă femeie sări grăbită, iar Hercule Poirot murmură :
— Un adevărat leu...
Cu răsuflarea tăiată, cea care-1 culesese pe Shan Tung aprobă :
— Da, într-adevăr, un bun cîine de pază.
Nu se teme de nimic şi de nimeni. Un băieţel adorabil.
După ce făcu prezentările de rigoare, Sir Joseph spuse :
— Domnule Poirot, vă las să vă faceţi treaba şi cu o înclinare a capului părăsi încăperea.
Doamna Hoggin era o femeie solidă cu pă-rul de un roşu stins. Doamna de companie, nervoasa Miss Carnaby, era durdulie şi priete-noasă, între 40 şi 50 de ani. O trata pe Lady Hoggin cu mare respect şi era evident înfrico-şată de aceasta.
— Povestiţi-mi, Lady Hoggin, toate împrejurările în care s-a petrecut abominabila crimă.
Lady Hoggin se înroşi.
— Sînt fericită să vă aud vorbind aşa, domnule Poirot. Pentru că într-adevăr o crimă a fost. Pechinezii sînt foarte sensibili, ca nişte copii. Sârmanul Shan Tung ar fi putut muri de frică dacă nu de altceva.
Miss Carnaby interveni cu răsuflarea tăiată
Aprobare de plata
— încep să înţeleg de ce mi-ai fost recomandat dumneata. Eşti un tip şiret, .domnule Poirot.
— Ce-ar fi să-mi povestiţi faptele — mur-mură Poirot. Cînd a dispărut cîinele ?
— Exact acum o săptămînă.
— Şi, bănuiesc, soţia dumneavoastră este disperată.
Sir Joseph se holbă la el şi şpuse :
— Nu înţelegi ? Cîinele a fost înapoiat !
— înapoiat ? Permiteţi-mi să-ntreb atunci, care-i rolul meu aici. Sir Joseph se înrOşi de furie :
— Pentru că, să fiu al dracului dacă vreau să fiu escrocat ! lată de ce, domnule Poirot,
am să vă spun întreaga tărăşenie. Cîinele a fost furat acum o săptămînă, şterpelit în Kensington Garden, pe cind era la plimbare cu doamna de companie a nevesti-mi. A doua zi, nevestei mele i s-au pretins 200 de lire. Ce ziceţi de asta — 200 de lire ! Pentru blestemata aia de brută mică şi schelălăitoare, care ţi se încurcă mereu printre picioare.
— Natural că n-aţi aprobat plata unei asemenea sume' — murmură Poirot.
— Sigur că nu, mai bine zis n-aş fi aprobat dacă aş fi ştiut ! Milly, soţia mea, ştia asta foarte bine. Nu mi-a spus nimic. A trimis pur si simplu banii, în bancnote de o liră, aşa cum se cerea în scrisoare, la adresa indicată.
— Şi cîinele a fost inapoiat ?
— Da. Chiar în seara aceea a sunat soneria şi bruta aia mică se afla pe treptele de la in-trare. Prin apropiere nici picior de om.
— Clar. Continuaţi !
— Apoi, bineînţeles câ Milly mi-a mărturi-sit ce făcuse, iar eu mi-am cam pierdut cum-pătul. M-am calmat însă la scurt timp — fapta fusese comisă şi, de fapt, nu te poţi aştepta de la o femeie să procedeze cu mai mult bun simţ — şi aş putea spune că aş fi lăsat totul să'treacă de la mine dacă n-ar fi fost întîlni-rea de la club cu Samuelson.
— Da?
— Afurisit să fiu dacă banda asta nu e al dracului de eficientă !
Exact acelaşi lucru 1-a păţit şi el. 300 de lire au stors de la nevastă-sa. Ei bine, asta-1 cam prea de tot ! Am hotărît că lucrurile nu mai pot să meargă aşa. Am trimis după dumneatâ.
— Dar lucrul cel mai bun (şi cel mai puţin costisitor) ar fi fost să chemaţi poliţia.
Sir Joseph îşi frecă nasul şi spuse :
— Sînteţi căsătorit, domnule Poirot ?
— Ferească sfintul, n-am avut fericirea.
— Ce-ar fi să-mi povestiţi faptele — mur-mură Poirot. Cînd a dispărut cîinele ?
— Exact acum o săptămînă.
— Şi, bănuiesc, soţia dumneavoastră este disperată.
Sir Joseph se holbă la el şi şpuse :
— Nu înţelegi ? Cîinele a fost înapoiat !
— înapoiat ? Permiteţi-mi să-ntreb atunci, care-i rolul meu aici. Sir Joseph se înrOşi de furie :
— Pentru că, să fiu al dracului dacă vreau să fiu escrocat ! lată de ce, domnule Poirot,
am să vă spun întreaga tărăşenie. Cîinele a fost furat acum o săptămînă, şterpelit în Kensington Garden, pe cind era la plimbare cu doamna de companie a nevesti-mi. A doua zi, nevestei mele i s-au pretins 200 de lire. Ce ziceţi de asta — 200 de lire ! Pentru blestemata aia de brută mică şi schelălăitoare, care ţi se încurcă mereu printre picioare.
— Natural că n-aţi aprobat plata unei asemenea sume' — murmură Poirot.
— Sigur că nu, mai bine zis n-aş fi aprobat dacă aş fi ştiut ! Milly, soţia mea, ştia asta foarte bine. Nu mi-a spus nimic. A trimis pur si simplu banii, în bancnote de o liră, aşa cum se cerea în scrisoare, la adresa indicată.
— Şi cîinele a fost inapoiat ?
— Da. Chiar în seara aceea a sunat soneria şi bruta aia mică se afla pe treptele de la in-trare. Prin apropiere nici picior de om.
— Clar. Continuaţi !
— Apoi, bineînţeles câ Milly mi-a mărturi-sit ce făcuse, iar eu mi-am cam pierdut cum-pătul. M-am calmat însă la scurt timp — fapta fusese comisă şi, de fapt, nu te poţi aştepta de la o femeie să procedeze cu mai mult bun simţ — şi aş putea spune că aş fi lăsat totul să'treacă de la mine dacă n-ar fi fost întîlni-rea de la club cu Samuelson.
— Da?
— Afurisit să fiu dacă banda asta nu e al dracului de eficientă !
Exact acelaşi lucru 1-a păţit şi el. 300 de lire au stors de la nevastă-sa. Ei bine, asta-1 cam prea de tot ! Am hotărît că lucrurile nu mai pot să meargă aşa. Am trimis după dumneatâ.
— Dar lucrul cel mai bun (şi cel mai puţin costisitor) ar fi fost să chemaţi poliţia.
Sir Joseph îşi frecă nasul şi spuse :
— Sînteţi căsătorit, domnule Poirot ?
— Ferească sfintul, n-am avut fericirea.
Falsa modestie
Sir Joseph continua :
— Să n-o mai lungim. N-am luat-o razna.
Domnule Poirot, multă lume ar lăsa treaba baltâ. Ar uita-o ca pe o datorie veche. Dar Joseph Hoggin nu procedează aşa. Sînt un om bogat şi, ca să zic aşa, nu două sute de lire ontează.
— Vă felicit, strecură încet Poirot.
— Eh?
Sir Joseph se opri o clipă. Ochii mici se apropiară şi mai mult. Apoi reluă :
— Asta nu înseamnă că am obiceiul să arunc cu banii. Ceea ce doresc plătesc. Plă-tesc însă preţul pieţei, nici un ban mai mult.
— Vă daţi seama — spuse Poirot — că ono-rariul meu va fi mare.
— Da, da, dar asta — Sir Joseph îl privi cu şiretenie — este o chestiune fără importanţă.
— Eu nu mă tocmesc. Sînt un expert. Pen-tru serviciile unui expert trebuie să plătiti.
— Ştiu — spuse Sir Joseph cu francheţe — dumneata eşti foarte priceput în astfel de afa-ceri. Am făcut cercetări şi mi s-a spus că sin-te(i cel mai bun. Vreau să ajung la esenţa pro-blemei şi nu să mă tocmesc. De aceea am ape-lat la dumneata.
— Aţi fost norocos.
Sir Joseph mîrîi.
— Extrem de norocos — reluă Poirot pe un ton hotărît. Sînt, fără falsă modestie, la apo-geul carierei mele. De altf el intenţionez sa mă retrag, să trăiesc la ţară, să călătoresc din cînd in cînd ca să văd lumea, ori, poate, să-mi cul-tiv grădina dind o atenţie deosebită îmbună-tăţirii dovlecelului. Magnifice'legume, dar lip-site de aromă. De fapt nu asta vreau să spun. Doresc doar să vă comunic că, înainte de re-tragere, accept 12 cazuri, nici mai mult nici mai puţin, „Muncile lui Hercule", autoimpuse, dacă pot spune aşa. Cazul dumneavoastră, Sir Joseph, este primul dintre ele. Am fost atras de acest caz — suspină el —, de izbitoarea lui lipsă de importanţă.
— Importanţă ? — interveni Sir Joseph.
— Lipsă de importanţă am spus. S-a apelat lâ mine în nenumărate cazuri : să cercetez crime, morţi subite, jafuri, furturi de bijuterii. Este pentru prima oară cînd sînt solicitat să-mi pun în valoare talentul ca să elucidez râpirea unui căţel.
— Mâ surprinde — mormăi Sir Joseph — aş fi zis că nu se mai termină cu bîrîielile fe-meilor legate de dispariţia diverşilor căţei.
— E adevărat. Dar este pentru prima oară cînd sînt solicitat»de soţ într-un asemenea caz.
Sir Joseph îşi îngustă ochii admirativ :
— Să n-o mai lungim. N-am luat-o razna.
Domnule Poirot, multă lume ar lăsa treaba baltâ. Ar uita-o ca pe o datorie veche. Dar Joseph Hoggin nu procedează aşa. Sînt un om bogat şi, ca să zic aşa, nu două sute de lire ontează.
— Vă felicit, strecură încet Poirot.
— Eh?
Sir Joseph se opri o clipă. Ochii mici se apropiară şi mai mult. Apoi reluă :
— Asta nu înseamnă că am obiceiul să arunc cu banii. Ceea ce doresc plătesc. Plă-tesc însă preţul pieţei, nici un ban mai mult.
— Vă daţi seama — spuse Poirot — că ono-rariul meu va fi mare.
— Da, da, dar asta — Sir Joseph îl privi cu şiretenie — este o chestiune fără importanţă.
— Eu nu mă tocmesc. Sînt un expert. Pen-tru serviciile unui expert trebuie să plătiti.
— Ştiu — spuse Sir Joseph cu francheţe — dumneata eşti foarte priceput în astfel de afa-ceri. Am făcut cercetări şi mi s-a spus că sin-te(i cel mai bun. Vreau să ajung la esenţa pro-blemei şi nu să mă tocmesc. De aceea am ape-lat la dumneata.
— Aţi fost norocos.
Sir Joseph mîrîi.
— Extrem de norocos — reluă Poirot pe un ton hotărît. Sînt, fără falsă modestie, la apo-geul carierei mele. De altf el intenţionez sa mă retrag, să trăiesc la ţară, să călătoresc din cînd in cînd ca să văd lumea, ori, poate, să-mi cul-tiv grădina dind o atenţie deosebită îmbună-tăţirii dovlecelului. Magnifice'legume, dar lip-site de aromă. De fapt nu asta vreau să spun. Doresc doar să vă comunic că, înainte de re-tragere, accept 12 cazuri, nici mai mult nici mai puţin, „Muncile lui Hercule", autoimpuse, dacă pot spune aşa. Cazul dumneavoastră, Sir Joseph, este primul dintre ele. Am fost atras de acest caz — suspină el —, de izbitoarea lui lipsă de importanţă.
— Importanţă ? — interveni Sir Joseph.
— Lipsă de importanţă am spus. S-a apelat lâ mine în nenumărate cazuri : să cercetez crime, morţi subite, jafuri, furturi de bijuterii. Este pentru prima oară cînd sînt solicitat să-mi pun în valoare talentul ca să elucidez râpirea unui căţel.
— Mâ surprinde — mormăi Sir Joseph — aş fi zis că nu se mai termină cu bîrîielile fe-meilor legate de dispariţia diverşilor căţei.
— E adevărat. Dar este pentru prima oară cînd sînt solicitat»de soţ într-un asemenea caz.
Sir Joseph îşi îngustă ochii admirativ :
Caine pechinez
Un pechinez ! Mai ales visul pe care-1 avusese noaptea trecută. Părăsea Palatul Buc-kingham după ce fusese felicitat şi i se mulţu-mise personal, cînd valetul venise şi-i adusese ciocolata. îi stăteau pe limbă cuvinte pline de venin. Nu le rosti însă pentru câ, graţie vitezei şi ze-lului cu care bătea la maşină. Miss Lemon tot nu le-ar fi auzit.
Cu un mormăit de dezgust culese scrisoarea de deasupra micului teanc aflat la marginea biroului.
Da, era exact ce spusese Miss Lemon. O adresă din City, o scrisoare scurtă şi fără în-florituri, o scrisoare de afaceri. Subiectul : ră-pirea unui pechinez. Un căţel din aceia cu ochii bulbucaţi, jucăria super-răsfătată a vre-unei cucoane bogate. Poirot încreti buzele în timp ce citea.
Nimic neobişnuit. Nimic straniu. Ba da, da, un mic amănunt, Miss Lemon a avut dreptate. Un mic amănunt într-adevăr ciudat.
Hercule Poirot se aşeză. Citi scrisoarea în-cet. cu atenţie. Nu era cazul pe care şi-1 dorea, nu era genul de caz pe care şi-1 promisese. Nu era mci pe departe un caz important. Era chiar cu totul lipsit de importanţâ. Nu era — şi aici era baza obiecţiei sal'e — o „muncă a lui Hercule".
Din nefericire era curios. Da, realmente curios.
Ridică vocea ca să se facă auzit de Miss Le-mon în ciuda zgomotului maşinii de scris.
— Sună-1 pe Sir Joseph Hoggin — spuse şi aranjează-mi o întîlnire la el la birou, aşa cum sugerează.
Ca de obicei, Miss Lemon avusese dreptate.
— Sînt un om cinstit, domnule Poirot, — spuse Sir Joseph Hoggin.
Hercule Poirot făcu un gest evaziv care su-gera (dacă voiai s-o iei aşa) admiratia pentru situatia solidă a carierei lui Sir Joseph şi apre-cierea modestiei cu care acesta vorbea despre sine. Dar putea fi şi dispreţul pentru o astfel de afirmaţie. în orice caz, nu dădea glas gîn-dului ascuns al lui Poirot, şi anume acela că Sir Joseph era, în cea mai obişnuită acceptie a cuvîntului. un om urît. Ochii lui Hercule Poirot se opriră in mod critic asupra fălcilor umflate, ochilor porcini, nasului borcănat şi asupra gurii cu buze strînse. Efectul general îi imintea de ceva sau de cineva, dar pentru mo~ ment nu-şi putea aminti de ce. Amintirea pil-pîia vag. Cu mult timp în urmă. în Belgia, ceva, sigur în legatură cu săpur
Cu un mormăit de dezgust culese scrisoarea de deasupra micului teanc aflat la marginea biroului.
Da, era exact ce spusese Miss Lemon. O adresă din City, o scrisoare scurtă şi fără în-florituri, o scrisoare de afaceri. Subiectul : ră-pirea unui pechinez. Un căţel din aceia cu ochii bulbucaţi, jucăria super-răsfătată a vre-unei cucoane bogate. Poirot încreti buzele în timp ce citea.
Nimic neobişnuit. Nimic straniu. Ba da, da, un mic amănunt, Miss Lemon a avut dreptate. Un mic amănunt într-adevăr ciudat.
Hercule Poirot se aşeză. Citi scrisoarea în-cet. cu atenţie. Nu era cazul pe care şi-1 dorea, nu era genul de caz pe care şi-1 promisese. Nu era mci pe departe un caz important. Era chiar cu totul lipsit de importanţâ. Nu era — şi aici era baza obiecţiei sal'e — o „muncă a lui Hercule".
Din nefericire era curios. Da, realmente curios.
Ridică vocea ca să se facă auzit de Miss Le-mon în ciuda zgomotului maşinii de scris.
— Sună-1 pe Sir Joseph Hoggin — spuse şi aranjează-mi o întîlnire la el la birou, aşa cum sugerează.
Ca de obicei, Miss Lemon avusese dreptate.
— Sînt un om cinstit, domnule Poirot, — spuse Sir Joseph Hoggin.
Hercule Poirot făcu un gest evaziv care su-gera (dacă voiai s-o iei aşa) admiratia pentru situatia solidă a carierei lui Sir Joseph şi apre-cierea modestiei cu care acesta vorbea despre sine. Dar putea fi şi dispreţul pentru o astfel de afirmaţie. în orice caz, nu dădea glas gîn-dului ascuns al lui Poirot, şi anume acela că Sir Joseph era, în cea mai obişnuită acceptie a cuvîntului. un om urît. Ochii lui Hercule Poirot se opriră in mod critic asupra fălcilor umflate, ochilor porcini, nasului borcănat şi asupra gurii cu buze strînse. Efectul general îi imintea de ceva sau de cineva, dar pentru mo~ ment nu-şi putea aminti de ce. Amintirea pil-pîia vag. Cu mult timp în urmă. în Belgia, ceva, sigur în legatură cu săpur
Abonați-vă la:
Postări (Atom)